5

In ciuda faptului ca fiecare dintre ele mi-au lasat cu mare acuratete modelul de rochie pe care si-l doresc, marimile, chiar si materialul pe care-l vor, totul era aparent, o gluma.
Am lasat zilele sa treaca fara sa ma mai plafonez de micile momente cand ma napusteste starea de tristete, singuratate sau indiferenta fata de lumea inconjuratoare.
Cu toate schimbarile pe care le-am imbratisat acum, am inceput si sa ma fac cunoscut prin cluburile din capitala, chiar si sa revad persoane pe care sufletul meu, intr-un fel mai mult sau mai putin nociv le-a dus lipsa.
Imi simt sufletul incantat, motivat sa se piarda printre corzile unor lumanari aprinse la fiecare amurg, de zambete vechi ce apar astazi ca o noutate pentru mine.
Nu stiu exact daca m-am urcat din nou in barca pregatita sa infrunt furtunile, sa incep a pasi pe marea vietii cautand soarele ce-mi va imbraca aurola intr-o secunda eterna.
Fiecare persoana isi alege o barca sa poata traversa oceanul vietii si-n portul visului meu au exista mereu o sumedenie de barci, mai mari, mai frumoase sau mai mici.Stau ingandurata, sovaielnica, m-as fi urcat in fiecare din barci, dar acum am lasat sufletul sa aleaga.Simt ca intr-o frenezia, cum trec valurile nelisnistite peste gandul marii.
De cele mai multe ori am crezut ca n-am sa pot vasli, n-am sa pot continua pe mare, pe ocean. Ca poate, devreme sau tarziu am sa parasesc barca, ce intr un final o sa ma aduca langa sufletul tau, acolo undeva aproape de soare.
Acum stiu ca viata este prielnica tuturor, ca isi deschide aripile fiecaruia ce vrea sa zboare, doar ca zborul nu va fi niciodata drept, lin, ci te vei ciogni de fel si fel de trairi, peste care trebuie sa stii si sa iti doresti sa treci.
Asa si eu, am sa trec peste valurile ce ma vor rasturna, am sa reusesc sa merg inainte chiar si cand una din vasle se va pierde sau se va uza, chiar si atunci cand caldura o sa-mi topeasca din speranta si o sa mi fure din energie.
Am sa ma arunc in larg, cand barca nu va dori sa inainteze si am sa o imping, pana isi va recapata energia.
Stiu ca atunci cand un val se apropie, mi-as dori sa fiu la mal, sa-l privesc, sa nu ma atinga si sa nu ma ajunga, dar dupa ce trece de mine valul, ma simt impacata ca nu m-am lasat doborat pentru un cer efemer , ce are explicatie si inteles doar pentru sufletul meu care-si gaseste trairea spart in jumatati de cuvinte.
Poate am relizat tarziu ca trebuie sa fi undeva jos, pentru a putea ajunge acolo sus.Ca trebuie sa plangi, dar sa inveti ca fiecare lacrima nu poate stinge focul unei lumanari fara sfarsit.
Si va dura destul sa ma indepartez de mijloc, spre soare, caci spre mal n-am sa ma intorc niciodata si de abandonat cu siguranta nu, atata timp cat gandul tau o sa ma cheme si o sa mi dea placere sa fiu prinsa in acest drum.
Iar viata mea acum este asemenea unei barci in mijlocul oceanului.Si nu ma mai pot gandi ca nu voi ajunge la rasarit sau apus, oricand as ajunge soarele o sa aplece , sau o sa mi arunce o pereche de aripi sa pot zbura pana la el, pana la tine, pana la cei ce-mi vor scrie cu suras in arhipeleagul meu de sentimente.
Noul meu stil de viata, lasand oceanul deoparte, a prins simtul agitatie si al distractiei, am recapatat placerea sau repulsia pe care o ai atunci cand iti alegi hainele pentru o iesire cu fetele.Mi-am recuperat si egoismul acela excesiv de care dadeam dovada cand imi placea sa cred ca voi fi cea mai frumoasa dintre persoanele din jurul meu.Am inceput sa am si ocazie sa-mi port propriile creati,desi nu ma simt foarte stapana pe mine in ele.
Astazi voi iesi iar si sunt decisa sa leg din nou o prietenie frumoasa cu machiajele mele pe care le-am abandonat.Atata timp de cand sertarul cu farduri este intact.M-am indreptat catre el in intentia de a-l deschide. La inceput m-am retras, teama ma cuprinsese si lacrimile au aparut din senin.Nici nu stiu de ce, dar n-am sa mai caut ca alta data un motiv sa ma intristez pentru ca nu pot fi la nesfarsit masochista.
Sunt imbracata intr-o rochie alba din matase naturala,putin deasupra genunchilor, pe care mi-am lucrat-o pe treizeci si unul decembrie, anul trecut, cand am implinit douazeci si patru de ani.La prima vedere este o rochie simpla, dar talia marca printr-o broderie manuala cu paiete decorative m-a facut tot timpul sa o vad mai speciala.
Nu ma multumeste,dar nici nu-mi displace ceea ce vad.Si-mi e drag sa ma vad pe mine, in propria mea munca.
Sunt eu si mi-am remarcat acel zambet naiv ce izvoreste din suflet.Am simtit cum o parte din mine ce a tot stat ascunsa undeva in interiorul meu, a prins curaj sa-si faca simtta prezenta. Acea ¨eu¨ ce isi dorea sa fie aranjata, ingrijita, ce isi dorea atentie si foarta multa companie.
Am coborat in graba scarile pentru ca stiu neplacerea fetelor atunci cand cineva le face sa astepte. Stau la etajul 6 .Da,chiar si eu ma intreb de multe ori cand o sa se puna lift pe scara.Probabil dupa ce se va demola blocul sau se va schimba conducere tarii.
- Ghioana !
- Ghioana ? - asa urat ma priveste Andreea cand incearca sa desluseasca o mare parte din cuvintele mele.Normal ca nu stie la ce ma refer.Nu ea este cea nevoita sa urce si sa coboare sase etaje, cu atat mai mult cand ai o pereche de pantofi cu toc ce ajung undeva la doisprezece centimetri - Asa se numesc pantofii tai ? Ghioana. Ma gandeam ca stilului tau de viata pe care l-ai adoptat nu se potrivesc pantofii inalti si nici rochiile astea mulate .
- Ghioana, presedintele tarii.
In urmatoarea secunda au inceput sa rada. M-am simtit putin stanjenita.Poate am exagerat cu machiajul, pantofii si rochia?
-Gionea.Si nu el este presedintele tarii.
-Dar.. -Am vrut sa ma apar.Politica ma depaseste oricum.
Georgiana ca de fiecare data s-a facut prezenta cu una din glumele ei :
- Stii cubul acela neagru din camera ta ? De face galacie cand il aprinzi ?Televizor.
Cata viata au ele! Si cat de multa se bucura de fiecare moment.Desi toate au prieteni stabili de ceva ani, o zi pe saptamana este ziua fetelor.
Eram sufletul zilelor acelea.Organizam iesirile, si intretineam atmosfera.Planuiam uneori sa urmarim pe unul din prietenii lor.Ne puneam peruci diferite nuantei parului nostru, haine dintr-un alt stil pe care-l avea noi pe atunci si nelipsitele perechi de ochelari.Ne faceam aparinta in localul unde respectivul se afla, incercand sa-i analizam fiecare miscare.Victima era aordata de una din fetele ce reuseasa sa se deghizeze asa fel incat sa nu fie descoperita. Paream patru-cinci pupeze in cautarea afirmarii.
Acum incerc sa rad la fiecare gluma, desi rar le prind. Pun atentie multa fiecarui subiect pe care-l discuta, dandu-mi silinta sa fiu cat mai prezenta printre ele.E greu, dar ma voi acomoda.
Din cand in cand cate un panou de circulatie imi atragea atentia.
Sinaia, Prahova.Pe aici pe undeva trebuie sa fie clubul despre care mi s-a tot vorbit, Kapital, se numeste daca am inteles bine.Sper sa fie ca cel de aseara, la prima vedere, un club retras si cuminte.Dar cu cat noapte isi castiga teritorul, cu atat dezmatul isi intra in paine.Sincera sa fiu, localul de ieri m-a atras foarte mult si datorita faptului ca barmanitele nu existau, locul lor fiind ocupat de barmani.Si nu orice fel de barmani, ci taurasi cu caractere puternice.Asa isi numeste Georgiana tot timpul prada cu care se lanseaza in ciuda celorlalte prietene.
-Am ajuns.
Agitatia dinautru se simtea de cum am coborat din masina.Oare toate persoanele de acolo sunt cu adevarat fericite asa cum par?Mai mult ca sigur nu.Fiecare persoana are o povestea de viata mai mult sau mai putin trista decat a mea.Si cu cat i-am observat pe cei ce incercau sa tina pasul cu muzica,am realizat ca trebuie sa fi puternic sa treci peste momentele nefaste, incercand sa vezi partea buna a vietii.
-Dansam ? -le-am spus fara sa mai pierd timpul.
Am dansat, desi stilul nu ma caracteriza per total.Erau un house mult prea dur pentru starea mea actuala, fara multe versuri si mare logica intre biti.Ma gandesc eu acum, muzica simte ?Simtem ca eu acum nu o plac, dar o dansez?
Umatoarele zile am iesit si prin alte locuri.Prietenele mele au crescut, asa si locurile pe care le frecventeaza. Am iesit la un restaurant intr-una din seri, unde am inceput sa povestim pana tarziu in noapte. In alta zi, ne-am strans in apartamentul Georgianei, din Ploiesti, unde am facut clatite, iar Ruxandra ne-a invatat o reteta de paste cu sos alb.
Nu am gustat nici clatitele, nici pastele.Acum mai mult ca niciodata am grija de silueta mea.Ba chiar mi-am facut un caiet special, unde notez tot ce mananca pe fie ce zi, kilogramele pe care le am, daca am slabit sau m-am ingrasat.Pot spun ca am patruzeci si unul de kilograme, la o inaltime de un metru, saizeci si trei. Nu stiu exact cat de mult vreau sa reduc primul numar, insa cert este ca asta imi doresc.
Astazi, in schimb, eu le-am invitat pe fete la o pizza .Am comandat-o de la pizzeria preferata a uneia dintre ele.
Am refuzat ca de fiecare data sa mananc, scuzandu-ma ca nu ma simt prea bine si am o mica problema cu stomacul.
-Curand o sa-mi treaca.
- Peste doua zile, vom purta rochiile de la tine.
-Rochiile ? - am uitat complet.Nu a fost o gluma, Andreea chiar nu a glumit, iar eu observ ca trebuie sa depun un efort iesit din comun sa cos cinci rochi, intr-un interval de timp barbar ? -Da, rochiile.